Sosit în țară în martie 1853, Carlo Antonio Francesco d'Avila pe numele său adevărat, fusese numit de domnitor oberştab doctor şi medic şef al oştirii şi al Spitalului Militar Central. Carol Davila avea să devină unul dintre marii reformatori ai sistemului medical. Cu ajutorul lui Nicoalae Kretzulescu, Davila înființează în 1855 o școală oștășească de mică chirurgie pe lângă Spitalul de la Manastirea Mihai Vodă pe care o unește apoi cu școala de la Colțea și le transformă, în scurt timp, într-un institut cu o durată de patru ani cursuri teoretice și trei de practică a cărui programă generală a fost întocmită după modelul școlilor secundare de medicină din Franța.
Doi ani mai târziu, în 1857, școala lui Davila avea să fie ridicată la rang de Școală națională de medicină și farmacie cu o durată de opt ani (cinci ani de studii și trei de practică), fiind considerată prima formă românească de învăţământ superior. Din corpul didactic făceau parte opt profesori titulari și patru profesori ajutori. Adept al medicinii preventive şi curative, Davila recomanda profesorilor să redacteze cursuri și manuale, sprijinindu-i financiar.
După 12 ani de activitate "Școala lui Davila" a fost transformată în Facultate de Medicină, urmând să funcționeze în cadrul Universității din București, astfel încât la 22 noiembrie 1869 avea să se ţină aici primul curs sub noua titulatura, aceasta devenind cel mai important institut de învățământ medical superior din Balcani. Reuşita l-a îndreptăţit pe Carol Davila să obţină recunoaşterea oficială şi doctoratul în medicină pentru studenţii români mai întâi din partea Guvernului francez și, mai apoi, de la facultăţile de medicină italiene din Torino, Florenţa, Pisa şi Siena.