În ziua de 30 septembrie1864, la propunerea lui C.A. Rosetti, Alexandru Ioan Cuza promulgă Decretul Domnesc nr. 1363 privind înființarea Camerei de Comerț și Industrie prin care se preconiza conectarea noului stat român la sistemul capitalist occidental. Se poate spune că a fost și o perioadă pregătitoare pentru accesul capitalului străin pe piața românească, ce va fi tot mai interesat într-o cooperare aducătoare de importante câștiguri, românii alegându-se, mai ales, cu implementarea unor noi ramuri industriale și cu venituri fiscale substanțiale. Acestora li se adăugau modernizarea juridic institutională a țării și apariția băncilor. Obținerea independenței, prin război în 1877 și prin ridicarea României la rang de regat în anul 1881, a deschis larg porțile modernizării, o contribuție majoră având-o plasamentele străine sub formă de concesiuni si împrumuturi de stat, acum tânăra țară, cu un Hohenzollern pe Tron, fiind considerată un client de cea mai mare încredere.

Pe durata domniei Regelui Carol I și sub rotația benefică a guvernelor național-liberal și conservator, au avut loc investiții directe de capital străin în noile sectoare ale economiei. În industrie, capitalul străin s-a concentrat mai ales în ramurile care exploatau materii prime: gaz și electricitate, zahăr, industria chimică și prelucrarea petrolului, industria forestieră, metalurgie, etc. Au făcut istorie până de curând Turnătoria Lemaitre, înființată în 1864 și Uzina de Gaz de la Filaret, înființată în 1871. Nu e de mirare că patru mari bănci cu capital străin controlau 60,6% din totalul fondurilor bancare din țară: Bank of România, Banca Generală Română, Banca Comercială Română și Banca Marmorosch Blank. Capitalul străin - german, englez, francez, olandez și american - controla și cele șapte societăți de asigurare active atunci. Se cuvine o observație: toate întreprinderile și băncile străine din țară aveau specialiști români în conducere și în administrație, fie absolvenți ai facultăților de Drept, fie economiști, majoritatea proveniți din familii boierești sau de negustori bogați. Cum în comerț predomina capitalul autohton, pentru a-i conferi un viitor sigur, s-a decis extinderea învățământului de specialitate la toate straturile sociale, ceea ce implica gratuitatea învățământului și un considerabil efort financiar din partea statului. Cei drept, statul nu ignorase învățământul comercial, contabil și statistic. Piatra de temelie fusese pusă încă din 28 noiembrie 1864, când domnitorul Alexandru I Cuza a semnat Decretul de înființare a Școlii Comerciale redactat de doctorul Nicolae Kretzulescu, ministru al Instrucțiunii Publice și fost președinte al Consiliului de Miniștri. Dar, neavând un local propriu, fiind nevoită să funcționeze în casele unor particulari și cu o programă de predare cu multe lipsuri, nivelul absolvenților lăsa de dorit. Dintre ei, doar Theodor Ștefănescu se detașase valoric, ajungând director al școlii, având să fie ales de cinci ori director al Băncii Naționale, instituție la fondarea căreia contribuise și în care îi va angaja pe cei mai merituoși dintre elevii săi. De învățământ superior încă nu putea fi vorba. Corectarea situației impunea introducerea bacalaureatului comercial, propus în 1880, dar introdus abia în 1936, construirea unui sediu propriu, inaugurat în 17 septembrie 1890 pe Bulevardul Domniței, datorită silinței primarului Emilian Pache Protopopescu, fost director al școlii și deschiderea unor școli de gradul I, întâmplată în 1893-1894 prin eforturile lui Petre P. Carp și Spiru Haret, care vor pregăti elevi la nivel elementar, absolut necesar pentru înțelegerea cursurilor Școlii Comerciale. Efectul va fi vizibil în deceniile următoare.

În orice caz, progresele au fost deosebite în cei 25 de ani de regat, Expoziția Jubiliară din 1906 relevând dezvoltarea și modernizarea comerțului autohton, în general al burgheziei mijlocii, o contribuție recunoscută oficial având și învățământul de specialitate. Pe această situație dătătoare de speranțe și pe numărul sporit de bănci mici și mijlocii ajuns la 215 s-a bazat Parlamentul când a elaborat, în 1912, Legea de încurajare a industriei naționale și Nicolae Xenopol când, în calitatea sa de ministru al Industriei și Comerțului, l-a determinat pe Regelui Carol I să semneze în 6 aprilie 1913 Decretul Regal nr. 1978 de înființare a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale.