Șerban C. Solacolu (1905 - 1980) a absolvit cursurile Școlii Politehnica din București (Secția industrială), continuându-și studiile între anii 1930-1933 la Școala Tehnică Superioara din Berlin-Charlottenburg, unde a primit titlul de doctor, în urma susținerii tezei cu tema „Aplicarea diagramei Rankin în practica arderii cimentului”.
În anul 1933, Șerban C. Solacolu a fost numit conferențiar titular definitiv la Școala Politehnică din București, la cursul de tehnologia materialelor de construcții și ceramică. Numeroși ingineri au susținut tezele de doctorat sub conducerea sa până în anul 1948, când doctoratul a fost desființat pentru a fi reorganizat.
Din anul 1948 a fost profesor universitar la Școala Politehnică din București, predând, pentru prima oară în România, cursul de chimia fizică a silicaților tehnici.
A fost apoi șef de secție la Centrul de Chimie Anorganică din București, director științific fondator și consilier la Institutul de Cercetări pentru Materiale de Construcții.
A elaborat studii teoretice în domeniul fizico-chimiei silicaților cu aplicații în producția materialelor refractare și a cimenturilor speciale.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941.
(sursa ro.wikipedia.org)