Fenomenul Boovie a început ca un exerciţiu didactic la clasa unde era dirigintă, pentru a-i determina pe elevi să deschidă o carte, să citească şi să fie activi la ore. A avut un succes extraordinar, răspândindu-se rapid printre elevii colegiului, care au avut ocazia să transpună în limbaj cinematografic esenţa unui roman citit, aşa încât să-i convingă şi pe alţii să-l citească. 

Trailerul trebuia să fie de câteva minute, să nu conţină rezumatul romanului, ci secvenţe semnificative, cu rol publicitar şi de persuadare a colegilor. Trailerul era realizat integral de elevi, care îşi împărțeau în echipă rolurile de scenarişti, actori, regizor, cameraman, editor de film etc. Cartea trebuia citită cu mare atenţie la detalii şi la semnificaţiile de profunzime, elevii exersându-și nu doar abilităţile artistice şi tehnice, dar şi pe cele de cititor conştient.

Festivalul a devenit tot mai puternic. De la 200 de elevi vrânceni la prima ediţie, la peste 4.500 de elevi şi profesori participanţi din toată ţara şi din străinătate în 2022. Book-trailerele de la Boovie au ajuns să fie prezentate la Transilvania International Film Festival, dar şi Comisiei Europene, ca strategie didactică. Primul pas în direcţia internaţională a fost făcut cu elevii români din diaspora, fiind deja trei ediţii cu participarea acestora. 

 

„...prin clasa a V-a fiind, am descoperit o uşă deschisă la o clădire din curtea şcolii, clădire în care nu văzusem pe nimeni intrând. Am păşit pe un culoar destul de întunecos şi de strâmt. Mi-era teamă. Aveam impresia că intrasem pe un teritoriu interzis şi că încălcam vreo regulă, ceva. Dar eram în plin proces de explorare, aşa că am continuat să merg cuprinsă de febrilitatea anticipării vreunei comori. Am mai deschis o uşă şi dintr-odată am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată - o cameră plină de rafturi prăfuite, pe care erau aşezate grămezi de cărţi. Grămezi!!! Nici nu ştiam unde să privesc mai întâi, nu mă dumiream ce e cu toate cărţile alea acolo, erau din domenii atât de diferite, unele aveau nume pe care mi-era greu să le citesc, cu coperte cu desene interesante, altele păreau manuale sau cărţi de ştiinţă, mă rog, era cea mai mare şi mai demnă de explorat comoară pe care o găsisem vreodată. Mi-am auzit numele în curtea şcolii, mai mulţi oameni mă căutau. Am zbughit-o afară şi am aterizat direct în braţele unei femei necunoscute, care nu a apucat să scoată o vorbă, inundată de şuvoiul meu de întrebări despre camera cu cărţi. Se pare că aveam, în sfârşit, o bibliotecară, că acea cameră era o bibliotecă veche şi că puteam contribui la aşezarea cărţilor, dacă voiam. Am petrecut săptămâni întregi în noua peşteră a lui Ali Baba, aranjând şi citind cărţi şi ani de zile mi-am dorit să devin curator în vreuna dintre bibliotecile secrete ale Vaticanului. În schimb, am devenit profesor de Română, iar magia cărţilor a rămas mereu vie în sufletul meu. Am încercat întotdeauna să o transmit mai departe oricui, dar mai ales elevilor mei, prin tot felul de metode şi proiecte prin care să descopere trăirea plenară a cititului...” (Carmen Ion)