Sorin Vasilescu este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și membru al Uniunii Arhitecților din România. De asemenea, este membru al Asociației Oamenilor de Ştiintă din România, membru al Centrului de Studii Palladiene de la Vicenza și membru al AEEA (Asociația Europeană pentru Învăţământul de Arhitectură). De-a lungul îndelungatei sale cariere didactice, a fost profesor invitat la Facultățile de Arhitectură din Strasbourg, Liège, Chișinău, Milano și Torino.
Autor, coautor sau coordonator al unor însemnate proiecte de arhitectură şi de design industrial sau urban, realizate în ţară sau în străinătate, şi al unor importante expoziţii de arhitectură, Sorin Vasilescu este unul dintre specialiştii români recunoscuţi pe plan mondial şi pentru lucrările sale teoretice. Pe lângă sutele de conferinţe şi numeroasele studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate, volumele sale dedicate arhitecturii moderne şi mai ales arhitecturii regimurilor totalitare din secolul XX, cunoscute şi în străinătate, au devenit texte de referinţă pentru orice cercetător al perioadei. Printre volumele publicate se numără: „Istoria arhitecturii moderne”, 1993, „Arhitectura totalitară”, 1994, „Dicţionar al arhitecţilor moderni”, 1995, „Art Nouveau în România”, 2008, „Arhitectura Italiei fasciste”, 2011, „Arhitectura Rusiei staliniste”, 2013.
Întrebat dacă există o continuitate între ceea ce a învățat pe băncile facultății și cunoștințele pe care le-a transmis studenților săi, Sorin Vasilescu susține că școala românească de arhitectură, chiar după tulburările profunde de după război, și-a păstrat o doză de libertate, a fost într-un fel o oază de libertate datorită faptului că profesorii pe care i-a avut erau oameni formați dintr-o lume normală care trebuiau să funcționeze într-o lume anormală. Profesorii care i-au format aptitudinile arhitecturale au fost „fundamentale nume ale școlii de arhitectură”, adăugând că „aceste repere au fost și îmi vor fi până în ultima clipă esențiale”. Printre aceștia s-a numărat Acad. Grigore Ionescu, care „obișnuia să spună despre arhitectura românească că are același loc și aceeași importanță în cultura română precum literatura sau muzica”.
Sorin Vasilescu este promotor al stilului brâncovenesc de-a lungul carierei sale menționând că datorită bunului gust pe care Brâncoveanu l-a avut, a simțit această nevoie de a se reorienta spre arhitectura Occidentului, păstrând însă citatele fundamentale, mai degrabă de ordin decorativ decât cele planimetrice, ale lumii bizantine. În sensul acesta, prima expresie a modernității la noi a fost arhitectura brâncovenească. Și nu întâmplător după două secole, atunci când se punea problema unei renașteri a unei arhitecturi cu sens și cu spirit național, școala neoromânească, de la Ion Mincu la Petre Antonescu, a luat drept exemplu valorile artei brâncovenești și le-a tradus în limbajul și la scara modernității și în spiritul noii arte.
Autor, coautor sau coordonator al unor însemnate proiecte de arhitectură şi de design industrial sau urban, realizate în ţară sau în străinătate, şi al unor importante expoziţii de arhitectură, Sorin Vasilescu este unul dintre specialiştii români recunoscuţi pe plan mondial şi pentru lucrările sale teoretice. Pe lângă sutele de conferinţe şi numeroasele studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate, volumele sale dedicate arhitecturii moderne şi mai ales arhitecturii regimurilor totalitare din secolul XX, cunoscute şi în străinătate, au devenit texte de referinţă pentru orice cercetător al perioadei. Printre volumele publicate se numără: „Istoria arhitecturii moderne”, 1993, „Arhitectura totalitară”, 1994, „Dicţionar al arhitecţilor moderni”, 1995, „Art Nouveau în România”, 2008, „Arhitectura Italiei fasciste”, 2011, „Arhitectura Rusiei staliniste”, 2013.
Întrebat dacă există o continuitate între ceea ce a învățat pe băncile facultății și cunoștințele pe care le-a transmis studenților săi, Sorin Vasilescu susține că școala românească de arhitectură, chiar după tulburările profunde de după război, și-a păstrat o doză de libertate, a fost într-un fel o oază de libertate datorită faptului că profesorii pe care i-a avut erau oameni formați dintr-o lume normală care trebuiau să funcționeze într-o lume anormală. Profesorii care i-au format aptitudinile arhitecturale au fost „fundamentale nume ale școlii de arhitectură”, adăugând că „aceste repere au fost și îmi vor fi până în ultima clipă esențiale”. Printre aceștia s-a numărat Acad. Grigore Ionescu, care „obișnuia să spună despre arhitectura românească că are același loc și aceeași importanță în cultura română precum literatura sau muzica”.
Sorin Vasilescu este promotor al stilului brâncovenesc de-a lungul carierei sale menționând că datorită bunului gust pe care Brâncoveanu l-a avut, a simțit această nevoie de a se reorienta spre arhitectura Occidentului, păstrând însă citatele fundamentale, mai degrabă de ordin decorativ decât cele planimetrice, ale lumii bizantine. În sensul acesta, prima expresie a modernității la noi a fost arhitectura brâncovenească. Și nu întâmplător după două secole, atunci când se punea problema unei renașteri a unei arhitecturi cu sens și cu spirit național, școala neoromânească, de la Ion Mincu la Petre Antonescu, a luat drept exemplu valorile artei brâncovenești și le-a tradus în limbajul și la scara modernității și în spiritul noii arte.