Doina

Doina este un cântec de jale, uneori acompaniat și de câte un instrument (țambal, nai sau vioară).
 
„Cine-a scornit Doina, arsă i-a fost inima”. Este considerată a fi modul românilor de a-și transpune în cântec cele mai profunde trăiri. Cântec de dor, de dragoste, de înstrăinare, sau de cătănie, doina exprimă, cel mai adesea comuniunea omului cu natura, atitudinea sa față de viață și de moarte, melancolia față de scurgerea timpului, dar și idei și aspirații ale poporului nostru. Doina este cântată, de obicei, în singurătate și are rolul de a alina suferința celui care o cântă. Însă, deși are un caracter foarte personal, prin temele pe care le abordează, doina are un caracter universal.  Pornind de la surse folclorice, mulți autori români au scris, la rândul lor, doine culte: Mihai Eminescu, Octavian Goga,Vasile Alecsandri,  printre alții. Originea cuvântului doină este considerată a fi dacică. Până nu demult, se cânta în toată țara, însă astăzi mai trăiesc prea puțini interpreți ai doinei autentice, în Maramureș, Banat și Bucovina. În Țara Lăpușului, badea Nicolae Pițiș cânta doina cu noduri. În zilele noastre, doina este asimilată exclusiv drept creație  folclorică specifică  poporului român și a fost inclusă, în 2009, în lista UNESCO a patrimoniului imaterial al umanității.